La linia orizontului - Capitolul 1.

                                  La linia orizontului

  M-am născut într-o cameră mică cu vedere spre câmp, de unde se vedea
clar o linie absolută a orizontului, la periferia unui orășel de provincie.
Era o seară de basm, cu aer de sărbătoare, entuziasmul deborda pe străzile pustii iar sonorul televizorului răsuna puternic în tot blocul.. toți erau adunați acolo la vecinu' de la trei.  
  Se anunța o minune iar lumea era pregătită..
 Nu eram eu minunea. Era un meci de fotbal! Juca Steaua la Sevilla!
  Dar am știut că în acea seară încă o stea a răsărit.. eu!

 La fluierul de start eram doar câteva linii albe dar minunea se întâmpla.. Cuprins de magia serii am început să devin tot mai colorat, cu linii și forme iar speranța se umplea odată cu pânza.
   Totul a durat până aproape de dimineață, un proces lung și extenuant finalizat cu ultimele retușuri ale unei forme fantomatice.. atunci am văzut pentru prima oară lumina soarelui, am simțit puterea lui cuprinzătoare!

 Se oprește. Mă privește iar pe chipul epuizat apare un zâmbet. Marcel aruncă hotărât pensula pe podea, se duce la fereastră și cu o privire visătoare spre îndepărtatul orizont este cuprins de lumina puternică a reflectoarelor din marile orașe ale lumii.. Așa cum Steaua a fost în acea seară.. Urma să vină vremuri frumoase!
 
   Două luni mai târziu părăseam acea cameră obscură, ce mă sufoca din ce în ce mai tare.. Am privit ultima oară toate culorile irosite aiurea pe parchetul de lemn, cele trei începuturi de tablou, pereții cenușii prăfuiți.. Dar mai ales pe el, pe Marcel.. pictorul ce mi-a dat viață iar eu îi dădeam speranța unei vieți mai bune..
  Amândoi eram entuziasmați și încrezători la viitorul ce bătea la ușă.. Îmi doresc să rămân mult timp la fel de colorat și viu.
  Toată lumea câștiga pe urma tranzacției mele, toți erau fericiți și mulțumiți.. Așa se trăia atunci.
 
  Îmi cer scuze, am uitat să mă prezint: Tenismenu'
 
    Am plecat la un drum lung spre capitală, nerăbdător și energic la aventură ce urma să vină. Preț de câteva ceasuri am urmărit o linie anostă a orizontului.. mă adoarme încet.
  Mă trezesc zduncinat, o hărmălaie imensă mă stăpânește. Sunete, lumini, voci dar mai ales arhitectură impresionantă, clădiri ce se înalță până la cer le văd uimit pentru prima oară. Am ajuns!
 Sunt repede dus într-o sală uriașă, iar lumina albă din abundență aproape că mă orbește.. Mă acomodez și încep să văd mai clar o mulțime de oameni.. De unde au apărut atâția?
  Sunt blocat!
  Observ cum fețele lor anoste, împietrite se schimbă încet. Câteva secunde mai târziu cu toții zâmbesc.. Se uită visători... Ca Marcel în acea dimineață.
 O Doamne.. aduc zâmbete. Îți mulțumesc!
 
   Dar mă trezesc iar! Sunt încă pe drum. E seară și în depărtare văd o imensă lumină cum izvorăște din pământ spre măreția cerului. Admir toată această galaxie a Bucureștiului..
 Așteptați! Mai vine o stea! (zâmbesc)